H.G. Wells – romanele viitorului

Cu numeroși ani în urmă, aflându-se ca de atâtea ori într-un cerc de simpatizanți ai anticipației, Adrian Rogoz mi-a făcut surpriza de a vorbi despre tânărul care eram atunci ca despre „Wellsul român”, poziționându-se pe sine însuși mai aproape de idealurile și de scrisul lui Jules Verne. Eticheta era măgulitoare, firește, pentru cel abia intrat în atelierul unde se forja creația literară a momentului; deși aveam să constat ceva mai târziu, din Încercarea de autobiografie a englezului, cu ce sentimente amestecate – parțial mângâietoare de orgoliu, parțial alarmante pentru aspirațiile de originalitate ale lui Wells – primise el însuși un șir de etichete ce-i apropiau numele și scrierile literare de Verne, Edward Bulwer-Lytton, Dickens, Kipling și alții, lângă care critica oficială a timpului îi oferea cu superficială generozitate plasamentul secund („al doilea X, Y, Z”).

Nu știu în ce măsură talentul meu ar fi putut corespunde până la suprapunere cu tiparul Wells (față de care mi-am permis, când a fost cazul, și destule rezerve critice). Însă adevărul este că m-am simțit mereu, mă simt și astăzi, apropiat de modelul său de creație, de felul cum scaldă în efecte fascinante lumea noastră banală, deschizând breșe și lăsând să pătrundă prin ele tulburătoarele elemente ale unei vii fantezii științifice, capabilă, aceasta din urmă, să facă din cadrul cel mai comun o explozie de insolit. M-am descoperit așadar, în destule rânduri, atras irezistibil de acest pilon al SF-ului universal clasic: de „tânărul Wells”, precizez, și mai puțin de moralistul neconvențional dar plictisitor care a devenit acela de la un punct încolo – încât am și scris un studiu mai amplu consacrat relației lui cu utopia modernă (SF-ul y compris).

Se consideră îndeobște că traducerea unei scrieri din patrimoniul universal al literaturii, odată făcută, trebuie repetată după cincizeci de ani (interval oarecum convențional), fiindcă în atâtea decenii se mai schimbă limba uzuală, scuturându-se de expresii vetuste, acceptând neologisme și expresii curente, fixându-se mai temeinic în oralitate și într-o modernitate care, prin contrast, face uneori formulările mai vechi să devină supărătoare și chiar ridicole. A reveni cu traduceri noi din texte clasice constituie nu atât o chestiune de orgoliu, cât una de igienă stilistică obligatorie. În plus, intervalul de timp înscris între atunci și acum face posibilă și ieșirea din imersiune a altor defecte conservate prin rutină de traducerea veche, cum ar fi unele discrete alunecări de la text, citiri greșite sau numai aproximative ale unora dintre cuvinte, ale sensurilor lor speciale din context. Mai apar, apoi, situații de neadaptare la personaj, la natura și psihologia lui proprie, așa cum pe acestea din urmă le-a construit cândva autorul, ceea ce poate altera un stil simplu și o vorbire familiară, transformându-le involuntar într-o exprimare mai greoaie și chiar pedantă, „gramaticală”, dar lipsită de viață în context și, în orice caz, aflată dincolo de intențiile descifrabile la autor.

H.G. Wells n-a avut parte, la noi, de traducători superficiali și neinspirați, însă timpul nu exclude de la coroziune nici rezultatul ostenelilor acestora. Fie că e vorba de C. Vonghizas și Mihu Dragomir, sau de C. Vonghizas și Victor Kernbach, renumitele cupluri pro-wellsiene din anii 1960, când s-a lansat importanta ediție de Opere alese de la Editura Tineretului, fie că-l avem în vedere pe B. Bereanu, un mai vechi traducător din povestirile utopistului modern englez, inexactități de lectură a originalului am putut vedea și în cazul traducerilor semnate de ei. Pe cât mi-a fost cu putință, m-am străduit să remediez asemenea situații, rămânând cu statornicie în vecinătatea intimă și reconfortantă a textului englezesc. Trebuie să mărturisesc că, de pe pozițiile unui scriitor care își respectă opera proprie, am avut în vedere reglajele cerute de un „acord fin” și pentru opera tradusă.

Unele păguboase eliminări de text, pe care cititorul interesat le poate descoperi la o atentă urmărire a traducerilor anterioare în paralel cu originalul, nu cred că trebuie puse în seama traducătorilor mai vechi, ci văzute mai curând ca efecte ale suspiciunilor politico-Ideologice practicate în epoca stalinistă. Din păcate, nici Wells n-a fost scutit de asemenea ingerințe penibile, redactorii și cenzorii socotind pesemne că și în cazul lui, la fel ca în acela al nefericiților de români, referirile pozitive la divinitate, de pildă, trebuiau eliminate. „Acuratețea” ideologică trecea, astfel, înaintea acurateței literare a textului original, de unde și recurgerea la o chirurgie imposibil de acceptat din perspectiva unei conștiințe etico-literare clare. Evident, pasajele-lipsă și-au regăsit locul cuvenit în textul stabilit de autor.

În fine, câteva cuvinte și despre conținutul acestui proiect. El are în vedere romanele de tinerețe ale lui H.G. Wells, cele în care fantezia lui debordantă și curajul de a ataca teme aflate în viu contrast cu rutina din gândirea și scrisul epocii lui îmi par, mie ca și altora, demne de a fi puse/repuse în lumină cu prioritate.

Traducerile mele vizează Mașina timpului, Insula doctorului Moreau, Primii oameni în Lună, Războiul lumilor și Omul invizibil. Pentru Mașina timpului, care este totuși o narațiune mai scurtă, am apreciat că volumului i-ar folosi să apară „întărit” cu câteva povestiri memorabile, dintre care le-am ales pe cele mai potrivite propriei mele sensibilități. Traducerile despre care e vorba aici ies simultan dintr-o înclinație subiectivă și preferențială, precum și dintr-o mai obiectivă atitudine față de destinul unei opere valoroase.

De pe această poziție în chip fericit „ambiguă”, îmi doresc să-i mijlocesc scriitorului englez o caldă relație cu publicul din România pentru încă vreo cincizeci de ani.

MIRCEA OPRIȚĂ