Steaua de H.G. Wells

Steaua de H.G. Wells

Steaua

de H.G. Wells

În prima zi a Anului Nou, trei observatoare anunțară aproape simultan că mișcarea planetei Neptun, cea mai îndepărtată dintre toate planetele ce se învârt în jurul soarelui, devenise extrem de bizară. Ogilvy, încă din decembrie, atrăsese atenția asupra unei micșorări a vitezei sale. O asemenea informație n-avea prea multe șanse să intereseze o lume din care partea cea mai mare a locuitorilor ignora existența planetei Neptun, după cum n-a stârnit exaltare nici descoperirea făcută ulterior de profesioniștii astronomiei, cu privire la o pată slabă de lumină, foarte îndepărtată, care apăruse în zona planetei perturbate. Totuși, oamenii de știință găsiră informația destul de importantă, chiar înainte de a se ști că noul corp ceresc devenea repede mai mare și mai strălucitor, că mișcarea lui era cu totul diferită de mișcarea ordonată a planetelor, precum și faptul că dezordinile apărute la Neptun și sateliții săi reprezentau deja o situație fără precedent.

Puțini oameni lipsiți de o pregătire științifică pot deveni conștienți de imensa izolare a sistemului solar. Soarele, cu petele reprezentate de planete, cu puzderia măruntă de planetoizi și cu cometele lui impalpabile, plutește într-o imensitate pustie care aproape că sfidează orice închipuire. Atâta cât au putut pătrunde observațiile omului, dincolo de orbita lui Neptun se află un imens gol lipsit de căldură, de lumină și sunet, care se desfășoară pe o întindere echivalentă cu de douăzeci de milioane de ori câte un milion de mile. Aceasta este estimarea minimă a distanței ce trebuie parcursă pentru a se ajunge la steaua cea mai apropiată. Iar, după cum pretind cunoștințele omenești, cu excepția unor comete mai lipsite de consistență decât flacăra cea mai slabă, niciun fel de materie n-a traversat vreodată acel abis al spațiului, până la apariția acestui vagabond ciudat, în primii ani ai secolului douăzeci. Era o enormă masă de materie, impunătoare, grea, dând fără veste năvală din misterele negre ale cerului spre lumina emanată de soare. De a doua zi deveni perfect vizibilă prin orice instrument cât de cât performant, ca o pată cu diametrul abia perceptibil, în constelația Leului, lângă Regulus. După puțin timp se putea distinge chiar și cu un binoclu de teatru.

În cea de-a treia zi a noului an, cititorii de ziare din cele două emisfere fură informați pentru prima dată despre importanța reală a neobișnuitei apariții din spații. O ciocnire planetară, așa își intitula un ziar londonez știrea, și publica opinia lui Duchaine, conform căreia neobișnuita planetă nou apărută avea să-l ciocnească, probabil, pe Neptun. Comentatori prestigioși dezbătură pe larg problema, așa că la 3 ianuarie, deși încă vag intuit, în cele mai multe capitale ale lumii se aștepta un fenomen ceresc iminent; iar când jur împrejurul globului după asfințit se făcu noapte, mii de oameni își ridicară ochii spre cer, ca să descopere vechile și familiarele stele, așa cum fuseseră ele mereu.

La Londra se iviră zorii, Pollux asfinți, iar stelele de deasupra capului păliră. În dimineața aceea de iarnă, ziua începea ca o cernere bolnăvicioasă de lumină, iar lămpile de gaz și lumânările, sclipind gălbui în ferestre, arătau că oamenii se treziseră. Deodată, pe cer apăru o stea mare și albă, spre apus. O văzură polițistul somnoros, mulțimile care dau zor prin piețe, muncitorii porniți la lucru devreme, lăptarii, cărăușii cărucioarelor cu ziare, petrecăreții palizi și istoviți în drumul lor spre casă, hoinarii fără adăpost, santinelele din posturile lor, lucrătorii pământului târându-și picioarele cu călcătură grea, braconierii furișați spre adăposturi – putea fi zărită de pe tot cuprinsul țării trezite din noapte la viață și de pe mare, unde marinarii așteptau lumina zilei.

Era mai strălucitoare decât oricare stea de pe cer; mai strălucitoare decât luceafărul de seară în culmea strălucirii lui. Iar la o oră după ce se făcuse ziuă, continua să sclipească, albă și mare, nu ca o pată de lumină licăritoare, ci ca un mic disc rotund și clar, strălucitor. În locurile neatinse de știință, oamenii se holbau la ea înfricoșați, vorbindu-și de războaiele și molimele prezise de aceste semne de foc de pe cer. Buri dârji, hotentoți cafenii, negri de pe Coasta de Aur, francezi, spanioli, portughezi stăteau în căldura răsăritului de soare urmărind apusul acestei stele noi și ciudate.

Iar în o sută de observatoare, emoția stăpânită a astronomilor săltă spre gradul său maxim atunci când cele două corpuri îndepărtate se năpustiră unul spre altul; prinseră să se agite încolo și încoace după aparate fotografice, spectroscoape, un instrument sau altul care să înregistreze această imagine nouă, uimitoare, distrugerea unei lumi. Căci o lume, soră a globului nostru pământesc, dar mult mai mare decât acesta, pieri brusc în flăcări pustiitoare. Era vorba de Neptun, ciocnit în plin și de-a dreptul de planeta ivită din străfundurile spațiului, iar căldura produsă prin coliziune transformase instantaneu două globuri solide într-o singură masă uriașă, incandescentă. Și în ziua aceea, cu două ore înaintea zorilor, uriașa stea de un alb palid își începu cursa în jurul lumii și se șterse abia când coborâse la apus, iar soarele se ridicase deasupra ei. Pretutindeni oamenii se minunau uitându-se la ea, însă, dintre toți cei ce o văzuseră, nimeni nu putea fi mai uimit decât acei marinari care, obișnuiți să cerceteze stelele, se aflau departe în larg și nu auziseră nimic despre apariția ei și doar o văzuseră ridicându-se pe neașteptate ca o lună pitică, urcând în zenit, apoi alunecând spre apus odată cu trecerea nopții.

La următoarea ei înălțare peste Europa, mulțimi de oameni o așteptau pe pantele dealurilor, pe acoperișurile caselor, în piețe, cu ochii ațintiți spre est, de unde urma să răsară uriașa stea nouă. Răsări anunțată de o aureolă albă, ca lumina orbitoare a unui foc viu, iar cei ce o văzuseră și în noaptea dinainte strigau: „E mai mare!”, ”E mai strălucitoare!” Iar luna în primul pătrar, care tocmai dispărea spre apus, deși incomparabil mai mare, nu răspândea atâta strălucire ca micul disc al stelei celei noi și ciudate.

„Strălucește mai tare!” striga lumea bulucită pe străzi, însă în observatoarele întunecate observatorii își țineau răsuflarea și se priveau înmărmuriți. „E mai aproape”, spuneau ei. „Mai aproape!”

Și constatarea asta trecu din gură în gură: „E mai aproape”. Telegrafele o preluară țăcănind, telefoanele o transmiseră prin vibrații, iar în mii de orașe zețari mânjiți de cerneală culeseră cuvintele: „E mai aproape!” Loviți brusc de o revelație neașteptată, funcționarii din birouri lăsară tocurile deoparte, iar oameni care vorbeau în mii de locuri se treziră dintr-o dată tulburați de perspectiva cumplită din cuvintele „e mai aproape”. Știrea se răspândi grăbit în lungul străzilor abia trezite din somn, fu strigată pe drumuri înghețate, prin satele năpădite de liniște; cei care citiseră despre lucrurile acestea de pe banda zvâcnitoare a telegrafului stăteau în ușile luminate gălbui, strigând către trecători: „E mai aproape!” Femei frumoase, îmbujorate și sclipitoare, auzeau vestea între două dansuri și simulau un interes inteligent pe care de fapt nu-l aveau. „Mai aproape? Ah, da. Ce curios! Cât de deștepți trebuie să fie oamenii care descoperă astfel de lucruri!”

Rătăcind singuratici prin noaptea de iarnă, vagabonzii, cu ochii la cer, murmurau cuvintele acestea în chip de consolare. „Ar fi bine să se apropie, căci noaptea-i la fel de rece ca și milostenia. Nu simți mai multă căldură dacă-i mai aproape, tot un drac!”

„Ce mai contează o nouă stea pentru mine?” striga, tânguindu-se, femeia îngenuncheată lângă mortul ei.

Școlarul, sculat devreme ca să repete pentru examen, se căznea să-și explice singur lucrurile, cu steaua aceea mare și albă care strălucea viu printre florile de gheață din fereastra lui. „Centrifug, centripet”, spunea cu bărbia rezemată în pumni. „Oprește o planetă din zborul ei, ia-i forța centrifugă, și ce-o să se întâmple? Forța centripetă acționează și-o face să cadă în jos, spre soare. Iar asta… Oare noi nimerim în calea ei? Mă întreb…”

Lumina acelei zile se stinse, ca de fiecare dată, Iar mai târziu, odată cu bezna înghețată, steaua cea stranie răsări din nou. Și era acum atât de strălucitoare încât luna în creștere arăta doar ca o nălucă galbenă și lătăreață în drumul ei spre vest. Într-un oraș din Africa de Sud, un om influent se însurase, iar străzile erau luminate în cinstea lui și a miresei. „Până și cerul s-a împodobit!” îi spuse un lingușitor. Sub Capricorn, doi iubiți negri, înfruntând din dragoste fiarele sălbatice și spiritele rele, stăteau ghemuiți într-un desiș de trestii, printre licurici. „E steaua noastră”, își spuseră ei în șoaptă, iar strălucirea plăcută le umplu sufletul.

În biroul său de lucru, savantul matematician împinse deoparte hârtiile din fața lui. Își terminase calculele. Într-un flacon mic, alb, mai rămăsese puțin din medicamentul care îl ținuse treaz și activ patru lungi nopți la rând. În fiecare zi, senin, explicit, răbdător ca întotdeauna, își ținuse cursul în fața studenților, apoi revenise în grabă la calculele acelea urgente. Avea chipul grav, puțin tras, cu trăsăturile crispate din pricina energizantelor. Pentru câtva timp păru scufundat în gânduri. Se îndreptă apoi spre fereastră și storurile se ridicară cu o pocnitură. Pe la jumătatea bolții cerești, deasupra aglomerației de acoperișuri, hornuri și clopotnițe, atârna steaua.

O privi cum s-ar uita cineva în ochii unui dușman temerar. „Poate că mă vei ucide, spuse el după o pauză. Dar te pot cuprinde – pe tine și întreg universul la urma urmei – în acest biet creier al meu. N-o să mă schimb. Nici măcar acum.”

Își aruncă ochii spre flaconaș. „Nu va mai fi nevoie de somn”, decise el. A doua zi, spre amiază, intră punctual în amfiteatru, își puse ca de obicei pălăria pe capătul catedrei și alese cu grijă o bucată mare de cretă. Printre studenții lui circula gluma că el nu putea să-și țină lecția fără să simtă între degete o bucată de cretă, iar o dată l-au redus la neputință, ascunzându-i obiectul de sprijin. Se apropie și privi pe sub sprâncenele cenușii rândurile de chipuri tinere și proaspete care se ridicaseră în amfiteatru, apoi le vorbi în obișnuitul său mod de expresie, de o banalitate studiată: „Au apărut condiții, condiții independente de voința mea – spuse el și făcu o pauză – ce mă împiedică să duc la bun sfârșit cursul pe care l-am proiectat. S-ar părea, domnilor, ca să mă exprim limpede și pe scurt, că Omul a trăit degeaba pe pământ.”

Studenții se priviră unul pe altul. Oare auziseră bine? Era o nebunie? Se vedeau sprâncene ridicate și zâmbete largi, dar unul sau doi rămaseră atenți la fața lui calmă, încadrată de păr cărunt. „Ar fi interesant – urmă el – să dedicăm această dimineață unei expuneri, în măsura în care pot să v-o fac accesibilă, a calculelor ce m-au condus la această concluzie. Să presupunem că…”

Se întoarse spre tablă, gândindu-se la o diagramă de felul celor pe care le folosea în mod obișnuit. „Ce-i cu acel «trăit degeaba»?” întrebă în șoaptă un student la urechea altuia. „Fii atent!” spuse celălalt, arătând din cap spre profesor.

Și îndată începură să înțeleagă.

În noaptea aceea steaua răsări mai târziu, fiindcă propria sa mișcare către est o dusese undeva, dincolo de constelația Leului, spre constelația Fecioarei, iar strălucirea ei era atât de puternică, încât la ivirea ei cerul deveni de un albastru luminos și fiecare stea dispăru pe rând, mai puțin Jupiter, aflat la zenit, Capella, Aldebaran, Sirius și stelele principale din Ursa Mare. Era foarte albă și frumoasă. În multe părți ale lumii fu văzută cu un nimb palid în jur. Era în mod sesizabil mai mare; pe cerul limpede și refractiv al tropicelor, părea să aibă un sfert din dimensiunea lunii. În Anglia, deși pământul încă nu se dezghețase, lumina era la fel de intensă ca a nopților din toiul verii. Puteai citi cu ușurință la lumina aceea clară și rece. În orașe lămpile aprinse dădeau o flacără galbenă, ștearsă.

Toată lumea era trează în noaptea aceea. În întreaga creștinătate, la țară plutea prin aerul aspru un murmur posomorât, ca zumzăitul albinelor prin ierburi, iar la oraș freamătul în creștere se prefăcea într-un dangăt prelung. Era glasul clopotelor dintr-un milion de clopotnițe și turnuri de biserică, îndemnând lumea să nu mai doarmă, să nu mai păcătuiască, ci să se adune la altare și să înalțe rugăciuni. Iar pe deasupra capetelor, din ce în ce mai mare și mai plină de strălucire pe măsură ce pământul își împlinea rotirea și noaptea trecea, se înălța steaua aceea orbitoare.

Iar străzile și casele erau luminate în toate orașele, șantierele navale străluceau și drumurile mai importante din ținut erau luminate și aglomerate cât e noaptea de lungă. Pe toate mările din jurul țărilor civilizate, vapoare cu mașinile trepidând și corăbii cu pânzele umflate, pline de oameni și de alte viețuitoare, luau calea oceanului și direcția nord. Căci avertismentul savantului matematician fusese deja telegrafiat în toată lumea și tradus în o sută de limbi. Unite într-o îmbrățișare strânsă, noua planetă și Neptun se năpusteau spre soare, de-a dreptul și din ce în ce mai iute. În fiecare secundă această masă incandescentă parcurgea o sută de mile și cu fiecare secundă viteza ei înfiorătoare creștea. Într-adevăr, așa cum zbura acum, ar fi urmat să treacă la o sută de milioane de mile depărtare de pământ, cu puține daune pentru acesta. Dar în vecinătatea traiectoriei sale, deocamdată puțin perturbată, se rotea în jurul soarelui influenta planetă Jupiter cu sateliții săi. Cu fiecare secundă, atracția dintre steaua de foc și cea mai mare dintre planete devenea tot mai puternică. Iar rezultatul acestei atracții? Jupiter va fi inevitabil abătut de pe orbita sa pe o traiectorie eliptică, iar steaua de foc, smulsă de atracția lui de pe traseul urmat în năvalnica ei cursă spre soare, va „descrie o traiectorie curbă” și se va ciocni, poate, de pământul nostru. În orice caz, va trece foarte aproape de el. „Cutremure, erupții vulcanice, cicloane, furtuni pe mare, inundații și o creștere continuă a temperaturii până la o limită necunoscută”, astfel sunau profețiile savantului matematician.

Iar deasupra capului, spre a-i transforma cuvintele în faptă, strălucea, îndepărtată și rece și lividă, steaua catastrofei viitoare.

Multora dintre cei ce-au privit-o în noaptea aceea până i-au durut ochii li s-a părut că se apropia vizibil. Și tot în acea noapte vremea s-a schimbat, iar gerul care stăpânise toată Europa Centrală, Franța și Anglia se înmuie până la dezgheț.

Dar, dacă am vorbit despre oamenii care se rugau în noapte, despre alții care se îmbarcau pe vapoare și despre cei ce-și căutau refugiul în zonele muntoase, nu trebuie să vă închipuiți că steaua înspăimântase deja întreaga omenire. De fapt, practicile curente și obișnuințele încă mai stăpâneau lumea și, exceptând discuțiile din momentele de răgaz și din cele pretinse de splendoarea nopții, nouă oameni din zece erau prinși de treburile lor obișnuite. În toate orașele, prăvăliile, mai puțin una-două pe ici și colo, se deschideau și se închideau după orarul stabilit, doctorul și antreprenorul își vedeau de profesiile lor, muncitorii se adunau în fabrici, soldații făceau instrucție, elevii învățau, îndrăgostiții se căutau unul pe altul, hoții stăteau la pândă sau fugeau, politicienii își puneau la cale intrigile. Tipografiile ziarelor trepidau toată noaptea și nu puțini preoți de la o biserică sau alta refuzau să-și deschidă lăcașurile sfinte pentru ceea ce apreciau ei că era panică nebunească. Ziarele puneau accentul pe lecția anului 1000, când tot așa se crezuse că venea sfârșitul lumii. Steaua nu era stea, ci doar o acumulare gazoasă, o cometă; și chiar stea să fie, n-ar putea lovi pământul. Nu exista un astfel de precedent. Bunul simț se manifesta cu fermitate pretutindeni, disprețuitor, zeflemitor, dispus întrucâtva să-l persecute pe îndărătnicul fricos. În noaptea aceea, la ora șapte și cincisprezece minute după meridianul Greenwich, steaua avea să fie la cea mai mică distanță față de Jupiter. Lumea va vedea acum ce întorsătură vor lua lucrurile. Avertismentele spăimoase ale savantului matematician erau socotite de mulți drept o simplă autoreclamă abil ticluită. Încălzit oarecum în febra discuției, bunul simț își exprima în cele din urmă convingerile ferme vârându-se în pat. La rândul lor, barbaria și condiția sălbatică, deja sătule de noutate, reveneau la treburile lor nocturne, iar cu excepția vreunui câine care urla ici-colo, lumea animală trata steaua cu deplină nepăsare.

Când, la urmă, observatorii din țările europene văzură steaua răsărind, e drept, cu o oră mai târziu, însă nu mai mare decât fusese ea în noaptea precedentă, se găsiră destui nătărăi dispuși să-l ia în râs pe savantul matematician, considerând că pericolul trecuse.

Dar curând râsul încetă. Steaua creștea – creștea cu o regularitate teribilă, oră după oră, cu ceva mai mare în fiecare oră, cu ceva mai aproape de zenitul nopții și din ce în ce mai strălucitoare, până când transformă noaptea într-o a doua zi. Dacă, în loc să urmeze o traiectorie curbă, ar fi venit de-a dreptul spre pământ, dacă n-ar fi pierdut din viteză din cauza lui Jupiter, ar fi sărit peste prăpastia despărțitoare într-o singură zi; dar așa, îi trebuiră cinci zile cu totul ca să ajungă în apropierea planetei noastre. Noaptea următoare, înainte de a apune deasupra Angliei, ajunsese cât o treime din mărimea lunii, iar dezghețul porni. Când răsări deasupra Americii, era aproape la fel de mare ca luna, însă orbitor de albă șifierbinte; pe măsură ce se înălța și creștea, începu să bată un vânt arzător, iar în Virginia, ca și în Brazilia și de-a lungul văii St. Lawrence strălucea intermitent prin vălătucii norilor aducători de furtună, printre fulgere violete și o grindină cum nu s-a mai văzut. În Manitoba dezghețul aduse inundații devastatoare. În noaptea aceea începură să se topească zăpezile și gheața de pe toți munții globului pământesc, iar apele tuturor râurilor provenite din munți năvăliră umflate și tulburi, purtând curând pe cursul lor superior copaci dezrădăcinați și cadavre de animale și oameni. În strălucirea aceea fantomatică se vedeau apele crescând, tot crescând fără încetare, până când se revărsară peste maluri, în urma valului de populație care fugea din văile lor.

Iar de-a lungul coastelor Argentinei, în Atlanticul de Sud, mareele ajunseră mai înalte decât își amintea omul că ar fi fost vreodată, iar furtunile împinseră adesea apele zeci de mile în interior, înecând orașe întregi. Și atât de mare deveni fierbințeala în timpul nopții, că la răsăritul soarelui parcă se făcea umbră. Începură cutremure, iar intensitatea lor crescu până când de-a lungul întregii Americi, de la Cercul Polar până la Capul Horn, coastele dealurilor prinseră să alunece, se iveau crăpături, iar zidurile caselor se prăbușeau. Întreaga pantă a lui Cotopaxi porni la vale dintr-o singură convulsie imensă, iar șuvoiul de lavă țâșni atât de înalt și de larg și se revărsă cu atâta rapiditate, încât ajunse la mare într-o singură zi.

Astfel steaua, urmată de luna palidă, străbătu Pacificul, târând în urma ei furtunile ca poala unei rochii, iar valul fluxului ce năvălea spumegând înverșunat pe urmele sale acoperi insulă după insulă, măturându-i pe locuitori. În cele din urmă, valul acela deveni – într-o lumină orbitoare și sub o dogoare de furnal – rapid și teribil, un perete de apă de cincizeci de picioare înălțime, mugind flămând de-a lungul coastelor Asiei și revărsându-se în interior, peste câmpiile Chinei. O vreme steaua, mai fierbinte, mai mare și mai strălucitoare acum decât soarele în culmea puterii sale, revărsă o strălucire nemiloasă peste această țară întinsă și populată; orașe și sate, cu pagodele și copacii lor, drumuri, întinse câmpuri cultivate, milioane de oameni nedormiți, privind cu o groază neputincioasă cerul incandescent; după care se auzi, adânc și crescând în intensitate, vuietul apelor. Iar asta fu soarta a milioane de oameni în noaptea aceea – o goană fără orizont, cu picioarele îngreunate de căldură și respirația gâfâită, în vreme ce din spate veneau apele, ca un perete alb și vijelios. Apoi, moartea.

China era scăldată într-o vie lumină albă, însă deasupra Japoniei, a Javei și a tuturor insulelor din estul Asiei steaua cea mare părea un glob de foc roșu întunecat din cauza aburului și fumului și cenușii aruncate de vulcani, ca și cum i-ar fi salutat sosirea. Deasupra lavă, gaze fierbinți și cenușă, dedesubt valurile clocotitoare, iar pământul se clătina și bubuia din pricina cutremurelor. Curând, zăpezile imemoriale din Tibet și Himalaia începută să se topească și să se reverse prin zece milioane de albii convergente, din ce în ce mai adânci, asupra câmpiilor Birmaniei și Industanului. Vârfurile încâlcite ale junglei indiene luaseră foc în o mie de locuri, iar apele năpustite printre copaci erau pline de lucruri plutind fără vlagă și reflectând limbile sângerii ale focului. De-a lungul largilor fluvii, într-un tumult dezordonat, se scurgeau mulțimi de bărbați și femei către ultima speranță a omenirii: largul mării.

Steaua devenea acum, cu o rapiditate teribilă, tot mai mare, mai fierbinte și mai strălucitoare. Oceanul tropical își pierduse fosforescența, iar aburul învolburat se ridica în trâmbe fantomatice din valurile negre, mereu agitate, presărate cu vase zgâlțâite de furtună.

Și atunci se întâmplă o minune. Europenilor care pândeau răsăritul stelei li se păru că pământul își întrerupsese rotația. În mii de locuri deschise, pe câmpii sau pe înălțimi, lumea refugiată acolo din pricina inundațiilor, a caselor surpate sau a alunecărilor de teren, aștepta în zadar răsăritul acela. Trecu oră după oră într-o așteptare înfiorătoare, iar steaua nu apăru. Oamenii priviră din nou vechile constelații, pe care le socotiseră pierdute pentru totdeauna. În Anglia aerul era fierbinte, cerul senin și pământul trepida întruna, iar la tropice Sirius, Capella și Aldebaran se iveau printr-un văl de aburi. Când în cele din urmă steaua cea mare apăru, cu o întârziere de zece ore, soarele răsări lângă ea, iar în centrul imaginii sale albe avea un disc negru.

Deasupra Asiei steaua începuse să rămână în urma mișcării boltei cerești și apoi, cum atârna deasupra Indiei, pe neașteptate lumina i se voală. Toată câmpia Indiei, de la gurile Indului la gurile Gangelui, era în noaptea aceea o întindere pustie de apă sclipitoare, de mică adâncime, din care se ridicau temple și palate, movile și dealuri negre de oameni. Fiecare minaret era un ciorchine de oameni, care cădeau unul după altul în apa tulbure, atunci când căldura și teama îi răzbeau. Întreaga țară părea că se vaită, iar dintr-o dată peste acest cuptor al disperării se întinse o umbră, suflă un vânt rece și în aerul ce începea să se răcească se îngrămădiră nori. Cei ce priveau în sus, aproape orbiți de stea, văzură un disc negru care se furișa peste lumina ei. Era luna, pătrunsă între stea și pământ. Și chiar pe când oamenii mulțumeau lui Dumnezeu pentru acest răgaz, dinspre est se avântă soarele, cu o stranie și inexplicabilă repeziciune. Iar steaua, soarele și luna zoreau împreună de-a curmezișul cerului.

Imediat, pentru observatorii din Europa, steaua și soarele răsăriră aproape simultan, înaintară repede câtva timp, apoi își încetiniră mișcarea și în cele din urmă se uniră într-o văpaie orbitoare la zenit. Luna nu mai eclipsa steaua, dar se pierdu în strălucirea cerului. Și deși cei mai mulți dintre cei ce mai erau în viață priveau spectacolul prostiți de foame, oboseală, căldură și disperare, mai erau încă oameni capabili să priceapă sensul acestor semne. Steaua și pământul fuseseră la cea mai mică distanță dintre ele și steaua trecuse. Acum se îndepărta din ce în ce mai repede, parcurgând ultima etapă a călătoriei sale năvalnice spre soare.

Iar apoi norii se adunară, ștergând imaginea cerului, iar tunetele și fulgerele îmbrăcară lumea în țesătura lor; pe toată întinderea pământului se dezlănțui o ploaie torențială cum nu mai văzuse omenirea, iar acolo unde vulcanii aruncau văpăi roșii pe acoperișul norilor curgeau acum torente de noroi. Pretutindeni apele se scurgeau de pe sol, lăsând în urmă dărâmături împotmolite în glod, și pământul arăta ca o plajă devastată de furtună, presărat cu tot ce înainte plutise și cu leșurile celor cărora le dăduse viață, oameni și animale. Zile în șir se scurse apa de pe fața pământului, măturând în cale solul, copacii și casele, îngrămădind zăgazuri imense și săpând râpe titanice în câmpii. Așa arătau zilele sumbre venite după dogoarea stelei. În această fază, și încă multe săptămâni și luni după aceea, cutremurele se produceau întruna.

Dar steaua trecuse și oamenii, mânați de foame și cu curajul revenit abia cu încetul, începură să se furișeze înapoi în orașele lor ruinate, la grânarele îngropate și câmpurile mustind de apă. Puținele vase scăpate din furtunile din vremea aceea apărură năuce, avariate, sondându-și prudent calea printre noile semne și bancuri din porturile altădată bine cunoscute. Iar când furtunile se potoliră, oamenii observară că pretutindeni zilele erau mai calde decât odinioară și soarele mai mare, iar luna, redusă la o treime din dimensiunea ei mai veche, avea nevoie de optzeci de zile pentru a-și parcurge toate fazele.

Despre noile relații stabilite între oameni, despre lupta pentru salvarea cărților și mașinilor, despre schimbarea stranie suferită de Islanda și Groenlanda și de țărmurile golfului Baffin, pe care marinarii le găsiră verzi și primitoare, de nu le venea să-și creadă ochilor, istoria de față nu mai pomenește. Și nici despre deplasarea omenirii spre nord și spre sud, spre polii pământului, acum, că planeta devenise mai caldă. Povestirea aceasta vorbește doar de apariția și dispariția stelei.

Astronomii marțieni – căci există astronomi pe Marte, chiar dacă au un aspect foarte diferit de cel al omului – au fost, firește, profund interesați de evenimente. Evident că le-au apreciat din punctul lor de vedere. „Luând în considerare masa și temperatura proiectilului aruncat prin sistemul nostru solar, în soare – scria unul dintre ei – e de mirare că pământul, pe lângă care a trecut atât de aproape, a suferit atât de puțin. Toate contururile bine cunoscute ale continentelor și mărilor au rămas intacte și se pare că singura deosebire este o contractare a petelor albe (presupuse a fi apă înghețată) din jurul celor doi poli.” Ceea ce ne arată cât de măruntă poate să pară cea mai uriașă catastrofă umană, văzută de la câteva milioane de mile distanță.

* Era posibil, firește, ca podeaua să nu fi fost înclinată, ci muzeul să fi fost clădit în coasta unui deal. – Notă semnată Ed., aparținând probabil autorului.

** Nu se cunoaște niciun european care să fi văzut vreun Aepyornis viu, cu excepția, îndoielnică și aceea, a lui Macer, care a vizitat Madagascarul în 1745 – H.G.W.

Povestirea face parte din volumul
Mașina timpului: un microroman și cinci povestiri,
tradus și adaptat de Mircea Opriță

Follow and like: