Trilogia Historiarum – cronică

Trilogia Historiarul        Am fost la Bookfest pe 1 iunie ca să caut cărți științifice, în principal, însă am pus mâna pe ceva la care nu mă așteptam. N-am citit foarte multă poezie, mai mult versuri clasice: Eminescu, Iorga, Nichita Stănescu și, mai nou, Dumitru Matcovschi. Nici iubitoare de istorie nu sunt. Citind Trilogia Historiarum, care combină poezia cu istoria, am ajuns să nu mai spun niciodată „niciodată”.
Historiarum este un izvor de mitologie care transpune simple legende în piese de teatru, mintea cititorului fiind scena. Catastrofe, războaie, drame și râsete se întâmplă pe această scenă. Decorul, viu precum cititorul însuși, se află într-o continuă mișcare armonioasă, transformându-se din bezna catifelată de la începuturi, în primele semne ale existenței, în palatul în care Erysichthon a fost hipnotizat de însăși Foamea. Trilogia Historiarum aprinde reflectoarele gândirii, făcând aproape imposibilă stingerea acestora. După câteva versuri, devine dureros să mai lași cartea din mână, să abandonezi acea sală de spectacol, chiar și numai pentru a-ți dezmorți puțin oasele. Dar reflectoarele nu se sting nici după finalul cărții, deoarece ele învie aceste legende, arzând puternic și cu nerăbdare.
Poate suna simplu sau clișeic, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost limbajul, modul în care este spusă povestea, mai mult decât povestea în sine. Asta pentru că legendele sunt schimbătoare, fapt ce cauzează pierderea credibilității. Trilogia Historiarum face mai mult decât sa relateze în versuri povestioare. Trezește curiozitate și interes, însuflețește fiecare cuvânt și îngreunează drastic negarea existentei zeilor, zeițelor și luptelor Antichității cu care mulți am crescut. Nu sunt în niciun caz la nivelul unui critic, dar pot spune că, pentru mine, limbajul este impecabil. Povestea trăiește prin fiecare cuvânt.
Această carte se joacă excelent cu perspectiva și cu interpretarea. Faptele legendare prezentate au un oarecare echivalent in prezent. N-au fost ridicate altare albe în jurul templului zeului mării și nu a văzut nimeni balaurul din Wagadu, știu. Dar conflictele de azi au cauze care se regăsesc și în Historiarum: invidie, dorința de putere sau credință. Fiecare este liber să interpreteze cum dorește povestirile. Pe lângă o mare plăcere estetică și un interes puternic, citind această carte și observând similaritățile între prezent și Antichitate, am simțit o ușoară neliniște.
Nu-mi place că și astăzi oamenii sunt persecutați pentru credință sau din gelozie. Pentru mine a fost ca un imbold, convingându-mă să las – sau măcar să încerc să las – prejudecățile deoparte. Să fac prima diferență între gândirea maselor populare de atunci si a celor de acum. Însă, cum am mai spus, fiecare este liber să interpreteze. Unii vor găsi un adevăr universal despre umanitate, acela că oamenii nu se schimbă, că toți gândim la fel în esență; alții vor încerca să schimbe conflictul rezultat, nu cauza; alții se vor bucura pur și simplu de poveste. În orice caz, Trilogia Historiarum trebuie să ajungă mai departe, să ofere cât mai multor oameni o perspectivă diferită asupra mitologiei, să aprindă cât mai multe reflectoare în cât mai multe minți.

Ioana Cornilă