Ca să intri în lumea cititului este de ajuns să descoperi o poveste „pe sufletul tău” şi apoi totul vine de la sine. Mai cauţi una şi încă una, până când, după nişte ani în care ai citit nenumărate pagini, te trezeşti că-ţi vine o idee şi începi să înşiri cuvinte pe hârtie. Aşa am intrat eu în lumea scrisului.
La 30 de ani, nu te mai îndeamnă nimeni să faci ceva anume. Cu toate că nu este universal valabil, se presupune că ţi-ai stabilit priorităţile şi că ştii ce vrei de la viaţă.
Însă, dacă m-ai întreba ce m-a îndemnat să public romanul Amalia, ţi-aş spune că dorinţa de a dărui. Dintotdeauna mi-a plăcut să dăruiesc. Doar că de data aceasta îmi doream să fie ceva mai special şi nu ştiam ce. Într-un moment mohorât din viaţa mea, m-am întrebat: “Ce-mi doresc acum?”. Şi o voce a grăit timid: “Iubire şi speranţă”. Aşa am aflat răspunsul: o poveste de iubire, plină de speranţă, era cel mai bun lucru, pe care puteam să mi-l ofer mie şi celorlalţi.
Pe scurt:
Se spune că fiecare am avut cândva sufletul-pereche lângă noi. Apoi Dumnezeu a zis: Mergeţi şi trăiţi! Puţini însă au avut curajul să o facă. Cei care au trăit s-au întors acasă în lumină, aşteptând clipa în care îşi vor întâmpina jumătatea. Cei care s-au temut s-au întors pe pământ şi au rătăcit în căutarea ei. Poate că aşa se explică de ce oamenii se simt atât de singuri uneori.
Formular de contact