Marte a avut un efect puternic asupra imaginației umane timp de mii de ani. După ce astronomii din vechime au tot privit stelele străbătând maiestuos cupola neagră a cerului, ei și-au concentrat atenția asupra unui obiect roșu, ciudat, care nu părea să respecte legile cerești. Aproape toate stelele păreau să se deplaseze de-a lungul aceluiași arc, dar Marte era una dintre puținele stele care nu urmau traiectoria potrivită. Grecii numeau aceste obiecte planetes, adică „rătăcitori”.
Rătăcitorul cu cea mai complicată mișcare se întorcea regulat din cursul lui curent, mergând înapoi prin zodiac. Această mișcare complicată, împreună cu culoarea lui sângerie, i-a determinat pe romani să-l numească Marte, după zeul războiului.
Motivul pentru toată această emoție față de planeta Marte este de înțeles. Giovanni Schiaparelli (1835-1910), un astronom italian de la Observatorului din Brera, a afirmat în 1877 că a văzut canale pe Marte. El credea că cel puțin unele dintre aceste canale trebuie să fi fost construite de creaturi inteligente. A speculat că acestea erau lucrări hidrotehnice colosale, construite de locuitorii planetei pentru a transporta apa topită din capacele de gheață polare în orașele, fabricile și pe terenurile lor irigabile. Flammarion a respins ideea că aceste canale ar putea fi pur și simplu fisuri în gheață sau fisuri ale solului, formate de la răcirea planetei, deoarece natura nu ar putea niciodată să realizeze astfel de linii drepte pe un glob. Ele puteau fi create numai de o specie ale cărei inteligență și tehnologie ar fi fost mai avansate decât ale noastre.
În anul 1906, astronomul Percival Lowell publica celebra sa carte despre canalele artificiale de pe Marte. Doi ani mai târziu, după o campanie de observații astronomice în Chile, profesorul Todd publica în numărul din martie al revistei Cosmopolitan un articol în care confirma prezența unui sistem artificial uriaș de irigații pe planeta roșie.
H.G. Wells, celebrul autor al Războiului lumilor, completa dosarul scriind un eseu în care încerca să deducă, prin raționamente științifice, cum ar arăta flora, fauna și viața inteligentă de pe Marte. Se împlineau 10 ani de la publicarea Războiului lumilor. Articolul a fost ilustrat de către extraordinarul William R. Leigh (1866-1955), specializat în acest fel de exerciții. Prezentat la acea vreme ca fiind științific și apărut în revista Cosmopolitan, pe atunci o revistă de familie de „primă clasă”, dar și literară, articolul a marcat imaginația copiilor începutului de secol XX, contribuind fără îndoială la apariția, în anii 1920, unei literaturi aparte, care va fi numită ulterior Science Fiction.
Viața pe Marte
O descriere a florei și faunei de pe planeta vecină, pe baza raționamentului științific. În conformitate cu cele mai recente descoperiri astronomice.
De H. G. Wells
Ilustrații de William R. Leigh
Traducere de Adrian Runcu
CE FEL DE LOCUITORI POT TRĂI PE MARTE
Acestei întrebări i-am acordat o atenție specială cu câțiva ani în urmă, pe când documentam povestea din cartea mea „Războiul lumilor”, în care Marțienii atacă Pământul. Dar de atunci încoace s-au făcut progrese remarcabile în legătură cu această planetă și iată că cineva se apleacă din nou asupra ei, aducând un amplu bagaj de informații și pregătit să o examineze din cu totul alte unghiuri.
Cu adevărat notabilă și elocventă în literatura dedicată acestui subiect este și munca prietenului meu Dl. Percival Lowell, de la Observatorul Lowell din Flagstaff, Arizona, pentru ale cărui lucrări, în special cele dedicate planetei Marte și canalelor sale (este vorba despre primele două cărți despre Marte ale lui Percival Lowell, Mars (1895) și Mars and Its Canals (1906), a treia carte, Mars As the Abode of Life, apărând în decembrie 1908, după publicarea articolului. N. trad.), îi rămân profund îndatorat. Cartea lui conține o prezentare detaliată a subiectului în cauză și este foarte convingătoare, și nu doar prin credința autorului că Marte este locuibilă, ci că este chiar locuită de creaturi care au suficiente cunoștințe în domeniul energetic și ingineresc pentru a construi canale în fața cărora pălește orice realizare umană. Cu toate astea, el nu face nicio speculație legată de forma sau înfățișarea acestor creaturi, fie că sunt umane, semi-umane, superumane sau creaturi cu concepții și înfățișare destul de diferite de ale noastre.
Este necesar ca o astfel de investigație să rămână în acest moment doar la nivelul de supoziție îndrăzneață, unde imaginația să fie lăsată să zboare. Dar, în același timp, nu trebuie să fie hazardată. Suntem îngrădiți de câteva lucruri concrete și de anumite observații. Suntem deja limitați de informațiile pe care le avem ca să putem accepta ca orice drăcușor fantastic și prostesc sau orice ideal artistic care ne vine în cap să-l și numim imediat marțian. Știm deja cu certitudine câteva lucruri despre Marte și nu avem dreptul să ne imaginăm marțieni care nu sunt în concordanță cu aceste informații concrete.
Când cineva vorbește despre marțieni, se gândește la acei constructori ai canalelor, acele ființe care, dacă este să acceptăm concluziile foarte bine argumentate ale lui Lowell, irigă în acest moment cu apa provenind din topirea zăpezilor polare și cultivă zonele care odinioară erau platourile oceanice ale planetei lor în curs de deșertificare. Dar, la urma urmei, nu pot trăi singuri acolo; ei nu pot fi decât o parte a istoriei naturale a planetei Marte, în același fel în care omul este doar o parte a istoriei naturale a pământului. Ei trebuie să fi evoluat din alte specii și, prin urmare, trebuie să dăm neapărat atenție florei și faunei generale ale acestei lumi, pe care să o cucerim cu imaginația noastră înainte să sperăm că ne putem gândi într-un mod rezonabil la speciile dominante.
EXISTĂ VIAȚĂ PE MARTE?
Și, mai întâi, există o floră și o faună acolo? Este corect să presupunem că pe Marte ar trebui să găsim aceeași deosebire între lumea vegetală și cea animală pe care o avem pe pământ? Pentru a răspunde afirmativ la aceste întrebări, trebuie să construim un caz solid. Fundamentul pe care se bazează toată viața pe această planetă este planta verde. Ea singură este capabilă să transforme materia anorganică, cu adevărat moartă, într-o substanță vie, si asta se întâmplă, așa cum toată lumea știe astăzi, cu ajutorul virtuții ciudate pe care o are, în prezența soarelui, o substanță verde numită clorofilă. Toate celelalte lucruri animate trăiesc direct sau indirect datorită substanței plantelor cu frunze verzi. Fie hrănindu-se direct cu ele, fie hrănindu-se cu alte creaturi care le consumă. Pe pământ se vede clar că natura a încercat nenumărate experimente și a luat-o de la început de nenumărate ori. Totuși, ea nu a produs niciodată altceva decât clorofilă, prin intermediul căreia materia anorganică, adică solul și mineralele, dar și alte elemente luate din aer, să poată fi asamblate în materie vie. De aceea este corectă presupunerea că și pe Marte, dacă există viață, clorofila ar trebui să fie la baza acestui edificiu; cu alte cuvinte, acolo ar trebui să găsim un adevărat regat vegetal. Iar presupunerea noastră este întărită si de observațiile domnului Lowell, care ne spune că, atunci când începe sezonul corespunzător primăverii noastre, zonele uriașe ale suprafeței marțiene, pe care odinioară se întindeau oceanele, au o nuanță verde-albăstruie distinctă. Nu este verde-gălbuiul unui plop sau stejar, ci verdele-albăstrui al unui pin de primăvară.
Toate aceste detalii par să justifice presupunerea noastră că există cel puțin floră pe Marte, un regat vegetal, după modelul nostru pământesc. Să ne întrebăm acum cât de mult putem duce mai departe asemănarea. Este vreun artist îndreptățit să deseneze iarbă și grâu, stejari, ulmi și trandafiri într-un peisaj marțian? Este posibil ca evoluția să fi mers în paralel pe cele două planete? Ei bine, aici avem din nou lucruri concrete pe care să ne bazăm răspunsul. Știm suficient pentru a putea afirma că vegetația pe care o cunoaștem pe pământ nu s-ar „face”, așa cum spun oamenii, pe Marte, la fel ca și aici. Și chiar putem arăta, în termeni generali, în ce mod ar diferi ea. În primul rând, nu s-ar face la fel deoarece greutatea lucrurilor de pe suprafața planetei Marte nu este nici pe jumătate față de cea de pe pământ și, în general, condițiile atmosferice sunt foarte diferite. Orice ar putea crește acolo, fie că sunt ierburi sau copaci, ar trebuit să se adapteze la aceste condiții.
ASPECTUL PROBABIL AL FLOREI MARȚIENE
Să ne gândim cum prima dintre aceste două considerații ar putea să le facă să difere. Forța de gravitație de la suprafața planetei Marte este de doar trei optimi din forța gravitațională de pe pământ; o livră de aici ar cântări, pe Marte, șase uncii. Prin urmare, tulpinile sau crengile care susțin frunzele și florile unei plante terestre ar fi inutile și prea mari și puternice pe Marte; tulpinile și crengile marțiene vor fi toate mai zvelte și mai fine, însăși textura plantei va fi mai lejeră. Înălțimea și dimensiunea plantelor terestre este probabil determinată, în mare măsură, de munca depusă de acestea pentru a urca substanțele nutritive de la rădăcini la cele mai înalte puncte ale sale. Acest efort ar fi mult mai mic pe Marte și pare rezonabil să ne așteptăm ca acolo să existe plante mai înalte decât cele care cresc pe pământ.
Mai mari, mai subțiri, mai zvelte; este oare tot ceea ce putem spune? Nu, pentru că trebuie să luăm în considerație și diferențele atmosferice. Atmosfera este mai rarefiată pe Marte decât pe pământ și are mai puțină umiditate, deoarece abia că se văd câteodată nori mai serioși, iar ploaia trebuie că este rară. Zăpada cade aproape oriunde pe tot parcursul anului și este cea mai frecventă dintre toate formele de precipitații. Marte pare să aibă rouă și brumă în permanență. Formele frunzelor cu care suntem obișnuiți sunt în mare măsură modelate de precipitații și de nevoia acestora de a rezista la căderea picăturilor de ploaie și de a ghida umezeala rezultată înspre plantă și în afară, spre rădăcinile de dedesubt.
Tuturor acestor necesități principale se datorează forma palmară a frunzei de arțar și castan și frumoasa țesătură de fibre care îi formează scheletul. Aceste frunze sunt admirabile în ploaie, dar ineficiente împotriva zăpezii și înghețului; zăpada le zdrobește, înghețul le distruge și, odată cu apropierea iernii, ele cad. Dar frunzele-copaci marțiene ar trebui să fie mai bine adaptate căderilor de zăpadă, ascuțite ca și acele de pin. Numai că, spre deosebire de acestea, ele nu trebuie să se confrunte cu o iarnă bogată în precipitații, ci cu o iarnă uscată, înghețată, fără soare și probabil că, din această cauză, s-ar scoroji și ar cădea și ele. Și din moment ce marele pericol pentru o plantă care crește într-un aer uscat este deshidratarea, ne putem aștepta ca frunzele marțiene să aibă cuticule groase, la fel ca și cactusul. Mai mult de-atât, deoarece umiditatea va ajunge la planta marțiană mai ales de dedesubt în sezoanele cu inundații cauzate de topirea calotelor de gheață, și nu de sus, de la ploaie, planta tipică marțiană va fi probabil înaltă și va avea ciorchini și mănunchiuri de frunze verzi-albăstrui pe tulpinile înalte, ca stuful.
Desigur, va fi o varietate nesfârșită de specii de plante pe Marte, la ca și pe pământ, dar acestea vor fi caracteristicile generale ale vegetației.
REGATUL ANIMALELOR
Acest concept despre vegetația marțiană, în principal o junglă de plante mari, subțiri și zvelte, cu o textură mai ușoară și în vârf cu o claie de frunze cărnoase, informe și, fără îndoială, cu o varietate de flori și fructe, ca și flora noastră pământească, pregătește terenul pentru analiza asupra animalelor marțiene. Este o chestiune de bun simț să ne dăm seama cât de strâns legată este structura fiecărui animal de alimentele pe care le consumă. Mâncare diferită, animale diferite, o concluzie cu valoare aproape axiomatică, iar natura foarte specială a florei marțiene este în sine suficientă pentru a risipi ideea că putem face vreo analogie între animalele terestre și cele marțiene. Nu vom găsi nici muște, nici vrăbii, nici câini, nici pisici pe Marte. Dar vom găsi probabil un soi de insecte care sar la mare înălțime și care se reproduc în perioada inundațiilor din timpul verii. În timpul iernii, acestea vor hiberna. Dimensiunile lor pot fi mai mari decât cele ale insectelor terestre; dar modalitatea specifică de respirație al insectelor, prin tuburi traheale, stabilește în mod evident (și spre norocul nostru) o limită pentru dimensiunea insectelor. Poate că aceste limite se aplică și pe Marte. Nu putem afirma cu tărie. Poate că insectele de acolo sunt chiar mai mici; aerul rarefiat poate împiedica chiar și evoluția insectelor, așa cum o știm noi. Totuși, dacă un artist ar desena un soi de fluturi sau molii zburând de colo-colo sau creaturi asemănătoare cu furnicile, scormonind în sus și-n jos prin tulpinile junglei marțiene, ar avea o mulțime de justificări. Multe dintre aceste creaturi ar avea trompe ascuțite și dure, pentru a străpunge cuticulul tare al plantelor.
FĂRĂ PEȘTI PE PLANETĂ
Dar, și aici avem o diferență ciudată, probabil că pe Marte nu există pești sau creaturi asemănătoare cu peștii. În lunga iarnă marțiană, toată apa pare să se deplaseze spre poli și să înghețe, formând calote, sau să înghețe de-a lungul cursurilor de apă; există doar lacuri inundabile și canale de apă în timpul primăverii și verii. Iar formele de viață care să respire prin branhii sau prin orice alt mod sub apă trebuie să fi dispărut cu multă vreme în urmă. Pe pământ, cel mai reușit organ de respirat aerul este plămânul. Plămânii sunt universali. Doar creaturile care și-au format plămâni au reușit să ajungă la o dimensiune considerabilă și să respire în afara apei. Chiar și homarii, scorpionii sau păianjenii ori alte asemenea crustacee mari și insecte care trăiesc și respiră în aer pot face acest lucru scufundându-și branhiile în gropi adânci, pentru a le proteja contra evaporării apei și imitând, astfel, un fel de plămân incipient. Numai atunci ele pot respira fără ca aparatul lor respirator să nu se usuce. Aerul marțian este mult mai rarefiat și mai uscat decât al nostru și, prin urmare, plămânii trebuie să fie mult mai protejați și mai puternici decât pe pământ, iar fauna marțiană va avea piepturi mai mari. Iar cele mai mici dintre marile animale de acolo vor fi amfibiene care înoată și se înmulțesc în apele care se strâng vara și se îngroapă în noroi la apropierea iernii. Chiar și acestea ar putea fi deja eliminate de concurența animalelor care respiră cu ajutorul plămânilor. Aceasta este și situația pe care par să o traverseze, pe pământ, creaturile amfibiene în prezent.
Iată deci un indiciu pentru cum ar arăta un animal marțian: trebuie să aibă mai mult spațiu pentru plămâni decât corespondentul lui terestru. Si același motiv care face ca vegetația să aibă o consistență mai redusă și mai subțire, determină ca și animalele marțiene să fie mai ușoare, mai plăpânde și supradimensionate sau mai zvelte decât fauna terestră.
Multe dintre cele pe care le-am stabilit deja vin din nou să ne ajute în demersul generalizării noastre. De vreme ce vegetația marțiană crește probabil foarte mult și este mult mai înaltă ca pe pământ, vor exista printre aceste creaturi cu piept mare, care se pot cățăra ușor, și altele care fac sărituri impresionante și zboară, toate în căutarea hranei, pe coamele plantelor și printre ramuri. Un astfel de animal nu poate sări sau zbura fără un cap bine amplasat și ochi buni. Deci, un artist cu talent ar putea să-și imagineze capul și ochii acestora, precum și avantajele mecanice ale unui aranjament de cap-coadă atât de mare încât să nu fie susținute de un spate puternic. De vreme ce vegetația marțiană s-a adaptat inundațiilor sezoniere, vor exista nu doar zburătoare și cățărători, ci și forme de viață cu picioare lungi. Ei bine, avem ceva – zburătoare, cățărători și animale cu picioare lungi, susținute de un fel de coloană vertebrală.
CONDIȚIILE CLIMATICE
Acum să aducem în discuție un alt aspect, și anume că anul marțian este de două ori mai lung decât al nostru și soarele de vară fierbinte, asemănător cu soarele pe care îl avem noi în munți, alternează cu o iarnă lungă și cu temperaturi foarte scăzute. Ziua are lungimea unei zile terestre, și din cauza aerului rarefiat, vor exista doar schimbări bruște de temperatură, de la foarte cald la temperaturi de îngheț, schimbări pe care le regăsim și pe pământ, la mari înălțimi. Aceasta înseamnă că toate păsările și animale trebuie să fie adaptate la aceste mari schimbări de temperatură. Pentru a suporta astfel de condiții, ele trebuie să fie acoperite cu un înveliș gros, etanș și bun izolator, asemănător cu blana sau penele, care se pierde sau se subțiază pe timpul verii și se reînnoiește în perioada iernii. Acest aspect este mult mai probabil decât un aspect solzos sau cu piele, ca șopârlele sau șerpii pământești; și din moment ce acest înveliș ar trebui să se schimbe în funcție de anotimp, scheletul lor, alcătuit din oase foarte subțiri și lungi, vor fi probabil în interior. În plus, sunt mari șanse ca aceste ființe să dispună de un mecanism prin care să-și protejeze puii de frig și diverse alte pericole în etapele timpurii ale vieții. Pe pământ, cea mai cunoscută configurație este aceea care predomină la majoritatea mamiferelor, puii vii intrând în viață într-o etapă avansată de dezvoltare. Aceasta este o configurație de „viață dură”, diferită de metoda ușoară de tipul „fă un ou și pleacă”, iar condițiile marțiene sunt evident mult mai dificile decât ale noastre. Cu alte cuvinte, aceste animale marțiene cu piept mare, cu blană sau pene, vor fi probabil foarte asemănătoare mamiferelor noastre în aceste privințe. Toate aceste lucruri se deduc ușor și plauzibil din informațiile pe care le avem.
SPECIA DOMINANTĂ
Și acum suntem într-o poziție mai bună să vorbim despre cei care au construit giganticul sistem de canale de pe Marte, acele creaturi cu inteligență umană sau supraumană care, cu excepția cazului în care domnul Lowell nu este decât un visător, au luat planeta Marte în propriile mâini ca să o conducă, să pună ordine în lucruri și să o cultive sistematic și complet, așa cum sunt convins că, într-o zi, omul va face pe pământ. În mod clar, aceste ființe dominante vor fi evoluat din anumite specii sau din alte animale asemănătoare mamiferelor, așa cum omul a evoluat dintr-un animal terestru. Poate că vor fi exterminat toate celelalte forme de viață, așa cum se spune despre om că va face cu toate celelalte forme de viață de aici. Am scris mai sus despre inundații, mlaștini și jungla la care s-a adaptat viața, dar este probabil ca această etapă să se fi încheiat acum pe Marte. Trebuie să fi fost o etapă îndelungată și modelatoare a vieții, dar acum ar putea fi la finalul ei. Dl. Lowell, judecând după succesiunea uniformă și ordonată a ceea ce el numește „nuiele” maronii și nuanțele verzi-albăstrui din zonele joase ale planetei Marte, este înclinat să creadă că acesta este cazul acolo și că toate zonele fertile ale planetei au fost asanate și cultivate.
CÂT DE MARE ESTE ASEMĂNAREA CU OAMENII DE PE PĂMÂNT?
Cât de mult aceste ființe ar putea să semene cu oamenii?
Există anumite trăsături distincte care pot fi ca ale noastre. Evoluția din așa zisele mamifere pe care am presupus-o implică o oarecare asemănare cu oamenii. Probabil că ar putea să aibă capul și ochii legate de un trunchi cu coloană vertebrală și cum, datorită inteligenței lor, ar trebui să aibă creiere mari, si cum aproape toate creaturile cu creier mare tind să-l aibă în partea din față a capului, în apropierea ochilor, acești marțieni au, cel mai probabil, cranii.
Dar probabil că acestea ar avea dimensiuni mult mai mari decât cele ale unui om, undeva la de două ori și două treimi mai mari sau chiar mai mari. Asta nu înseamnă totuși că proporțiile se vor păstra și în cazul înălțimii, dar, dată fiind textura mai aerisită a țesuturilor, ar putea fi mai înalți poate o dată și jumătate, atunci când se ridică. Și este la fel de probabil că nu vor fi acoperiți cu pene sau blană. Nu știu și nu cred că poate ști cineva exact. De ce omul, spre deosebire de celelalte mamifere. este lipsit de blană? Totuși, nu găsesc nici vreun motiv logic care să mă facă să cred că marțienii ar putea să aibă corpul gol.
Ar putea fi bipezi sau ar merge pe patru sau șase picioare? Știu că nu pot răspunde la această întrebare cu certitudine. Dar există considerații care indică faptul că marțianul ar fi biped. Se pare că există un avantaj general pentru un animal terestru să aibă patru picioare; este modelul predominant pe pământ și chiar și printre insecte există adesea o tendință de a suprima o pereche din cele șase picioare și de a folosi doar patru pentru deplasare. Cu toate acestea, condiția nu este nicidecum universal valabilă. Foarte multe animale, cum ar fi veverița, șobolanul și maimuța, au tendința să folosească picioarele posterioare pentru mers și să se așeze și să apuce lucruri cu membrele anterioare. Aceste specii tind să fie extrem de inteligente. Nu poate fi pus la îndoială rolul imens pe care l-a jucat evoluția mâinii în formarea inteligenței umane. Așa că ar fi destul de logic să ne închipuim că marțienii sunt bipezi, înalți, cu pieptul mare, caricaturizând într-o proporție mare oamenii cu brațe și mâini.
Dar aceasta este doar una dintre multiplele posibilități aproape la fel de plauzibile. Un lucru este cert: marțienii trebuie să aibă niște organe prehensile, în primul rând pentru că dezvoltarea inteligenței este aproape de neconceput fără ele și, în al doilea rând, pentru că altfel nu ar fi putut să-și dezvolte abilitățile inginerești. Este mai ciudat pentru noi, dar nu mai puțin rezonabil, să presupunem că, în loc de mâini, să aibă trompe, ca elefanții, sau un grup de tentacule sau organe asemănătoare acestora. Natura are o imaginație nelimitată, niciodată nu se repetă și, probabil, la urma urmei, șansele se îndreaptă spre direcția unei mai mari lipse de asemănare cu forma umană decât ce-am îndrăznit eu să sugerez.
Cât de nebunesc și extravagant sună toate astea! Cineva încearcă să-și imagineze oameni acoperiți cu pene, de doi-trei metri înălțime, cu trompe și mai multe picioare, și altcineva poate că este dezgustat de atâta imaginație. Cu toate astea, oricât de nebunești și extravagante ar părea toate aceste pale închipuiri despre niște creaturi nevăzute, este logic și cert faptul că acest lucru ne forțează să ne gândim că astfel de creaturi trăiesc acum. Și, la urma urmei, s-a uitat vreodată cititorul la o vacă și a încercat să-și imagineze cât de ciudat s-ar simți dacă ar da pentru prima dată peste o astfel de creatură cu coarne?
CIVILIZAȚIA MARȚIANĂ
M-am abținut intenționat în această lucrare să-mi imaginez o altfel de civilizație marțiană. Omul a făcut deja multe lucruri pentru a-și completa unele deficiențele cu lucruri artificiale – haine, cizme, unelte, corsete, dinți falși, ochi falși, peruci, armuri și așa mai departe. Marțienii sunt probabil mult mai inteligenți decât oamenii și mai dezvoltați din punct de vedere științific, iar pe lângă civilizația lor, civilizația umană este un lucru desuet. Ce-ar fi putut să nu fi creat ei în direcția protezelor și membrelor artificiale și a altora asemănătoare?
În sfârșit, un gând liniștitor pentru toți cititorii care sunt neliniștiți în privința marțienilor. Dacă un om ar fi transferat brusc la suprafața lui Marte, el s-ar găsi foarte curând într-o stare de euforie, pe măsură ce va resimți lipsa de oxigen și va prezenta simptome asemănătoare efectelor zonelor montane înalte cu aer rarefiat. Nu ar cântări nici jumătate din cât cântărește pe pământ, ar putea dansa și sări, ar ridica fără probleme de peste două ori greutatea pe care o poate ridica pe pământ. Dar dacă un marțian ar veni pe pământ, greutatea lui l-ar pune jos ca o mantie de plumb. El ar cântări de aproape trei ori mai mult decât greutatea lui pe Marte și probabil că existența i-ar deveni insuportabilă. Membrele nu l-ar susține. Poate că ar muri imediat, zdrobit de propria greutate. Când am scris „Războiul lumilor”, în care marțienii invadează pământul, m-am confruntat cu această problemă. M-a pus în dificultate o vreme, dar apoi am găsit ideea cu ajutoarele mecanice și i-am făcut pe marțienii mei niște ființe fără corp, doar un creierul cu tentacule, trăind prin aspirație și fără să aibă vreun proces digestiv, cărându-și propria greutate nu cu corpurile lor, ci cu ajutorul unor mașini minunat concepute. Dar cu toate astea, așa cum cititorii pot să-și amintească, condițiile terestre au însemnat, până la final, prea mult pentru ei.
Traducere de Adrian Runcu
