De cine atârnă pământul? De funie, monșer, ba chiar de-un fir foarte subțire – Daniel Timariu

De cine atarna pamantul
De cine atarna pamantul de Ioan Angelo Mitiu

Iată întrebarea pe care Ioan Mîțiu o propune – mai în glumă, mai în serios – cititorului care se încumetă să străbată, vâslind din greu, acest roman fluviu de 243.700 de cuvinte. Răspunsul e cu atât mai anevoios de găsit cu cât o bună parte din vâltorile și bulboanele presărate de-a lungul șuvoiului ne trimit ca prin miracol când departe în amonte, când din nou în aval, iar cataractele apar când ți-e curgerea mai lină (dar și ca posibil rezultat al lecturii). Mai mult, apropiindu-se de-o cataractă de nerăzbit, cei din aval aruncă o piatră undeva spre izvoarele fluviului, nădăjduind nu să-l oprească (e de negândit așa ceva), ci să-i mai stăvilească oleacă furia, sau poate să-i devieze puțin cursul. Asta din cauza unor plutași (ah, ce ne-am face fără ei) duși mult în aval.

De cine atârnă e un soi de Vieți paralele în doi timpi și patru planuri, dovedind ambițiile autorului de-a fi prezent atât în viitor cât și în trecut, atât la masa bogaților – în compania președinților, a generalilor, a serviciilor secrete – cât și la cea a amărâților și-a prăpădiților, din tagma celor care nu visează să schimbe cursul istoriei, ci la libertate sau la gagici (depinde în ce perioadă ne aflăm).

Prezentul romanului pendulează între acalmie, dezinteres și rutină pe de-o parte și demență distructivă pe de alta, între lumea lui Victor – un politehnist în devenire nu din cale-afară de isteț care-și trăiește „cei mai frumoși ani” hălăduind pe străzile aglomerate ale Complexului Studențesc din Timișoara – și lumea „oamenilor mari”, unde-o liotă de costumați de toate vârstele, naționalitățile, sexele și orientările politice se opun din răsputeri haosului ce stă gata să înghită întreaga planetă, în siajul unui atac terorist nuclear. Concomitent și totuși cu treizeci de ani înainte, un alt student la Politehnică, Aurel, s-a hotărât să se pună de-a curmezișul istoriei (sau mai degrabă al acelei istorii determinate științific, conform unei dialectici implacabile) și, mai puțin metaforic, de-a curmezișul fluviului ce separă moșia unui dictator (ce s-a pus el însuși de-a curmezișul istoriei) de morgana libertății.

Și cu toate că aceste planuri temporale și sociale alternează jucăuș, ținând mereu tensiunea vie, devine limpede încă de timpuriu că autorul se simte cel mai în largul său pe meleagul nostalgiei, la sfârșitul anilor ’80, în compania studenților de la Calculatoare care-și duc traiul simplu (din punct de vedere material, cel puțin) în acele cămine mizere, colcăind de gângănii și de viniluri de contrabandă, de acte inofensive de disidență și de mici turnători care nădăjduiesc la o viață mai bună de partea „corectă” a baricadei, de speculanți și de tineri naivi dar inimoși – o radiografie în miniatură a României din perioada Odiosului și a Sinistrei. S-ar putea ca unii să strâmbe din nas la vederea cuvântului „nostalgie”. Nu sunt puțini cei cărora le repugnă asemenea nostalgii impropriu numite „comuniste”, însă regimul, cu toate ponoasele și penuriile sale, nu reprezintă decât fundalul mohorât peste care se profilează adevărata sursă a nostalgiei. Cu-atât mai mult cu cât universul narativ se îmbogățește cu personagii autentice ale satului bănățean, care se exprimă în dulce grai, cu muncitori speriați sau sictiriți – după caz – biciuiți cu slogane și imprecații de micul activist de partid ce pregătește vizita „Genialului Cârmaci”, cu eternele secretare sastisite, stăpâne absolute pe colțișorul lor de birou și de lume, încremenite și ele ca de altfel întreaga orânduire social-politică, cu navetiști hâtrii dar înțelepți, cu autobuze răpciugoase, cu aerisirea blocată, în care se sufocă o Românie întreagă…

Despre toate acestea s-a mai scris, desigur, însă abordarea în cheie SF (căci călătoria în timp rămâne, în ciuda imposibilității, una din temele predilecte ale genului) dă o culoare cu totul aparte acestor elemente, proaspătă în proza românească, amintind de yankeul ajuns la curtea Regelui Arthur. Iar pentru tânărul student din zilele noastre, beneficiar al unui confort la care generația părinților nici prin vis n-ar fi nădăjduit, parcursul prin trecutul nu foarte îndepărtat al orașului său echivalează cu o călătorie inițiatică, o călătorie a inadaptatului prin lumea mult-prea-adaptaților. Rezultatele sunt adesea savuroase. Asta în vreme ce în fundal plutește apăsător întrebarea care dă și titlul romanului: De cine atârnă pământul?

De mâna unui păpușar atotputernic, pus pe șotii. Vă invit să pășiți cu încredere în lumea lui

Daniel Timariu

Cronică apărută în revista HelionSF