„Bostangiii și mazdroapele*” peisajului online
Nu-mi stă în fire să mă iau în gură cu personalitățile „marcante” ale blogosferei, indiferent în ce colțuri s-ar afla. De multă vreme mă ocup de cărți. Pentru mine nu există cărți proaste. Există cărți pe care nu le înțelegi la un moment dat, care nu te interesează, care nu sunt interesante, care te prind sau nu, scrise de oameni cu talent sau doar cuprinși de boala grafomaniei, de cei care au ceva de comunicat celorlalți. Vorbesc aici de cărțile care sunt corecte din punct de vedere literar, gramatical și editorial. Dar în ceea ce privește părerile despre cărți, pe care unii le numesc recenzii, dar de cele mai multe ori nici a cronici nu seamănă, cele mai multe sunt proaste. În zilele noastre, oricine citește o carte, se consideră îndreptățit să scrie o „recenzie”. O părere, pentru că astea sunt în covârșitoarea lor majoritate. Unele păreri sunt interesante, altele sunt agramate, cele mai multe sunt vorbă lungă și degeaba. Din care nici cititorul, bașca autorul (adică nimeni) nu învață nimic.
Recenzia, conform dicționarului, este o „prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare sau științifice, cu comentarii și aprecieri critice” (DEX 2009). În literatură, dar și celelalte domenii artistice, a critica înseamnă a aprecia valoarea etică, artistică, stilistică etc. a unei opere. Folosind o serie de criterii și repere pe care ar trebui ca cel care face critica să le stăpânească. Da, dezvăluind lipsurile, greșelile și defectele, dar „arătând și cauzele și indicând mijloacele de îndreptare”. Cei mai mulți cititori au senzația că, dacă lor li s-a părut proastă sau genială ultima lectură personală, trebuie să încropească repede un text, să-i pună în față cuvântul recenzie și să iasă cu el în lume. Să-i dea share. Dacă mai are și un blog unde este vocal pe diverse zone, are impresia că astfel devine „mai intelectual”, dă dovadă de inteligență și spirit creativ. Ia, câte like-uri a mai strâns? Dar pentru că cei care-și spun părerea neavizat sunt din ce în ce mai mulți, iar gură-cască ce se bagă în seamă cu nemiluita, like-urile se strâng.
Despre prostie
Cantitatea de imbecili din lume e mai mare decât vă închipuiți. […] Prostul nu poate fi contrazis, are convingeri de beton. […] Când vedem un știutor, trebuie să fim suspicioși: prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. E o suficiența intelectuală glorioasa, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși și îi place de el!, spune Andrei Pleșu.
Recenzia trebuie să fie o critică asumată, bazată pe înțelegerea profundă a unor mecanisme literare. Dacă tu habar n-ai ce este distihul elegiac, n-are rost să vorbești de poezia unuia în ritm de critică, de recenzie. Fă o cronică, prezintă apariția, dar fără: e bună/proastă pentru că așa zic eu. Spune-ți părerea, e mai onest și mai normal. Începe cu Părerea mea. Și nu da spoilere. Uneori e ca la film.
Cu „ajutorul” prietenului Marian Truță, am descoperit recent canalul de Youtube al unui tip din Brăila, care face niște prezentări de carte („recenzii”, videocasturi) la aparițiile SF. Și chiar topuri. Culmea, foarte multe edituri trimit cărți spre… „recenzare” unor astfel de indivizi. Și mai știu destui. Ia urmăriți și voi Mircea citește.
Înțeleg că este un fenomen, înțeleg ce înseamnă Social Media sau influencerii, dar este nevoie stringentă de EDUCAȚIE. Și de multă… lectură.
Un fenomen inedit în mediile sociale românești: bullyingul literar.
Nu mai vorbesc de blogerii plini de ei și de importanța lor. Parte dintre aceștia se coalizează și-și spun părerea în gașcă. Apoi umplu grupurile cu producțiile lor „intelectuale”. Se dă share și like. Și unora (scriitori, edituri) le este frică să nu pice în gura haitei, să nu iasă de-acolo sfâșiat sau, în cel mai bun caz, tăvălit bine. Bullying literar. Dacă asta se întâmpla pe vremuri în cenaclurile literare, deci în cadru restrâns, acum totul e public. Și mă întreb: dacă ești stăpân pe scrisul tău și conștient de talentul pe care-l ai, de ce ți-ar fi frică? N-am văzut mulți scriitori care să trimită cartea unui critic avizat. Cine mai citește România literară? Mai stați la coadă pentru Convorbiri literare și rubrica Poșta redacției? Și dacă, printr-o minune (că nici cu revistele astea elitiste nu ne e rușine), se apleacă vreun critic cu patalama asupra cărții și aceasta iese de acolo șifonată, atunci e groasă. Pentru că pe Facebook gloria poate exista, chiar și așa, efemeră, dar în istoria literaturii nu intri decât cu picioarele înainte. Și dacă partea dinaintea picioarelor este „edificiul” clădit pe toaleta din fundul curții…
Chiar și editurile (mai mici) preferă canalele care le aduc mai mută expunere în locul profesioniștilor. Și este normal, cartea se vrea o afacere. Nu se mai scrie pentru posteritate. (Sau greșesc, și în căpățâna fiecărui autor este și acest clopoțel?) Se scrie pentru mase. De ce îl blamau unii pe Ceaușescu pentru această idee?
Și aici cred că se împart apele. Literatura pentru mase este importantă. Dacă nu scuipăm pe cealaltă.
Socrate a dat o definitie negativă inteligenței: „Știu că nu știu”. Repetăm în cor? Și citim/ascultăm/valorizăm mai des profesioniștii?
Mugur CORNILĂ
* Explicația termenilor o dă într-un mod cu totul delicios Cristian Tudor Popescu.
