Sunt genul de autor care nu pornește de la fraze frumoase. Pornește de la logică. De la ritm. De la întrebarea simplă: Ce se întâmplă dacă…? Iar în ultimii ani, întrebarea care a lucrat cel mai mult în mine a fost aceasta: Ce se întâmplă când nu mai ai timp pentru întrebări?
Așa s-a născut Doar șoapte.
Nu ca o schimbare de direcție. Nu ca o „ruptură” față de ceea ce am scris până acum. Ci ca o completare. Ca o îmbogățire a registrului în care mă simt bine: crime, mister, tensiune, oameni puși la limită și acele alegeri care, odată făcute, nu mai pot fi întoarse din drum.
Nu am schimbat registrul. L-am extins.
Romanele polițiste clasice — și spun asta cu respectul unui autor care le iubește — au o frumusețe aparte: sunt construite pe răbdare, pe observație, pe detaliu, pe investigație. Adevărul este miza. Rezolvarea este finalul firesc. Întrebările se așază la locul lor, una câte una, iar cititorul are timp să urmărească mecanismul.
Thrillerul funcționează altfel.
În thriller, ancheta nu dispare, dar își schimbă rolul. Nu mai este centrul. Este fundalul. Pentru că, înainte de adevăr, apare o miză și mai brută: să rămâi în viață suficient cât să înțelegi despre ce e vorba.
În Doar șoapte, cursa ia locul anchetei. Iar presiunea locul explicațiilor. Personajele nu au luxul de a sta la masă și de a pune cap la cap ipoteze. Trebuie să se miște. Să reacționeze. Să rămână în picioare. Și abia apoi să înțeleagă.
Trecerea către thriller n-a fost, pentru mine, un experiment făcut „ca să fie”. A fost o nevoie narativă. Doar șoapte cerea alt tempo, alt montaj, alt fel de a doza informația. Totul trebuia să fie în fugă. În mișcare.
Un intermezzo (poate), nu un abandon
Am scris Doar șoapte cu bucuria descoperirii, dar și cu o certitudine: nu renunț la romanul polițist.
Scriu în continuare în zona mea de confort — iar polițistul clasic rămâne un teritoriu în care mă simt acasă. Lucrez la Omul pădurii, un roman la care țin mult și pe care sper să îl lansez în acest an.
De aceea îmi place să privesc thrillerul acesta ca pe un intermezzo. O trecere scurtă într-o altă cameră a aceleiași case. Poate voi mai scrie thrillere, poate nu. Dar știu sigur că Doar șoapte mi-a adus ceva important: m-a obligat să scriu altfel. Mai concentrat. Mai intens. Mai „tăiat” ca în cinema.
Pauza și întoarcerea
Între romanele mele a existat o pauză lungă. Nu o pauză de scris, ci o pauză în ritmul acela în care un autor își vede poveștile intrând în lume, pe rând, sub formă de roman.
În perioada aceasta am publicat Numărul 5 — o colecție de nuvele și povestiri care mi-a păstrat mâna antrenată și mintea trează. Dar romanul… romanul are altă respirație. Altă greutate. Altă răbdare.
Într-un fel, Doar șoapte este întoarcerea mea la roman cu un pas și mai apăsat. Pentru că întoarcerea nu mai înseamnă doar „am revenit”, ci și: „am crescut.”
Știam că scriu cinematic și înainte. Mi s-a spus asta. Am simțit-o. Dar am vrut să duc cinematografia la următorul nivel: mai multă tensiune în cadre scurte, mai multă mișcare, mai puține „pauze” explicative. Să se vadă. Să se simtă. Să respire ca un film.
De ce Roma?
Nu am ales Roma pentru că „sună bine”, ci pentru că este unul dintre locurile mele preferate din lume.
Iubesc Italia. Iar Roma, în special, are o energie care nu seamănă cu nimic: un amestec de frumusețe veche și forfotă modernă, străzi care pot deveni labirint, lumină care poate părea caldă și, în același timp, indiferentă.
În Doar șoapte, Roma nu este decor. Nu este un fundal turistic. Este o presiune. O forță. Un oraș care împinge totul înainte.
Pentru că în Roma nu ai timp să te așezi. Nu ai timp să te plângi. Nu ai timp să te întrebi prea mult. Orașul te obligă să mergi mai departe — și exact asta aveau nevoie personajele mele.
Roma devine astfel un personaj tăcut: nu explică, nu iartă, nu încetinește.
Personajele: chimia care apare înaintea logicii
În centrul romanului sunt Artema și Cătălin. Doi oameni care nu au cerut nimic din ce li se întâmplă, dar sunt obligați să joace până la capăt. În fugă, sub presiune, într-o lume în care fiecare apariție „întâmplătoare” începe să aibă sens. Iar când sensul începe să se contureze, e deja prea târziu ca să te mai întorci confortabil la viața de dinainte.
Îmi plac personajele inteligente. Îmi place ironia. Îmi place tensiunea care se amestecă cu replici vii. Și mai ales îmi place acea apropiere care nu e decorativă, ci inevitabilă — construită nu din gesturi mari, ci din supraviețuire.
Când doi oameni aleargă în aceeași direcție, ceva se schimbă în ei. Nu pentru că își propun. Ci pentru că nu au de ales.
„Vocea” mea de acum
Se vorbește mult despre „vocea” unui autor. Uneori pare un termen abstract. Dar eu îl simt foarte concret.
Vocea mea de acum e mai curajoasă. Mai puțin interesată să explice. Mai atentă la ritm. Mai pregătită să lase cititorul să tragă aer în piept și să spună: Stai, ce se întâmplă aici?.
Dacă în romanele polițiste clasice miza este adesea rezolvarea, aici miza este altceva: consecința.
Pentru că în thriller nu câștigi doar aflând adevărul. Câștigi ajungând la el fără să te pierzi pe drum.
Și poate că aceasta e ideea care m-a urmărit cel mai mult cât am scris Doar șoapte:
Poți să intri pe un drum din greșeală.
Poți să fii confundat.
Poți să nu înțelegi nimic la început.
Dar, la un moment dat, începi să alergi. Și alergi atât de mult, încât ajungi să înțelegi regula simplă a poveștii: întoarcerea nu mai este posibilă.
