Un capitol fascinant din istoria României îl constituie evenimentele din anii 1848-1849 din Transilvania, de departe cele mai sângeroase și mai tragice din tot spațiul românesc al acelor vremi. Din păcate, aceste evenimente sunt pe de o parte insuficient cercetate și lămurite, pe de alta, cei mai mulți dintre cei care au încercat, n-au reușit să le clarifice, rătăcind ei înșiși drumul bun.
Are oare vreo șansă un neistoric să aducă o oarecare lumină în hățișul de fapte, uneori contradictorii, ale istoriei, scriind un roman?
Trei ani a durat documentarea și scrierea cărții (2014-2017). Au fost consultate sute de documente și lucrări istorice, dar și ziare românești și germane. Împreună, aceste izvoare au asigurat banca de date a romanului. Analizate cu grijă prin prisma plauzibilității, evenimentele au fost refăcute după reguli stricte, cam așa cum arheologii refac forma unui vas antic după câteva cioburi. Este nevoie de multă atenție și perspicacitate pentru a găsi răspuns la ghicitorile istoriei. Mult mai periculoase sunt însă dezinformările istorice, țesute cu grijă în jurul unor fapte ale glotașilor lui Avram Iancu, care sunt exagerate de sute de ori în sens negativ.
De exemplu, unii istorici au pretins că numai la Preseaca românii au măcelărit 640 de civili maghiari, printre care femei și copii, fără alegere! Autorul a cercetat cu grijă documente referitoare la aceste evenimente și a arătat, cu argumente ce nu pot fi răstălmăcite, că printre așa zisele victime se aflau cel puțin 350-400 de gardiști maghiari înarmați până-n dinți și care au opus rezistență. Iar o cercetare militară dispusă de guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, în anul 1851, a cuantificat victimele nevinovate ucise de părțile aflate în conflict. Rezultatele obținute și publicate ale investigației respective au menționat că gardele maghiare au ucis, din 15 martie 1848 și până în august 1849, un număr de 4425 de români și 252 de sași, iar românii 165 de maghiari.
Este de remarcat faptul că în nici un document nu s-a găsit nimeni ca să prezinte aceste cifre într-un mod relevant și expresiv. Autorul a avut ideea de a face o mică socoteală, care arată fără nicio îndoială, un adevăr de necontestat: (4425+252):165 = 28,34.
Mai exact, la 28 de persoane civile ucise de gardele maghiare, românii au răspuns cu un singur omor. Nu înseamnă că omorurile sunt justificate. Dar în acele vremuri tulburi, care națiune a dat dovadă de barbarie și care de compasiune?
Iată că adevărul, bazat pe documente și matematică, a așteptat 167 de ani ca să poată fi vizualizat și înțeles în forma lui cea mai simplă, dar cea mai revelatoare: 28 la 1!
De episoade despre care nu-și mai aduce nimeni aminte este plină cartea și, culmea, deși lucrarea este numită „roman istoric”, aproape toate personajele sunt reale, ca și faptele lor. Cel mai neverosimil personaj, Karl Hocheder, are un CV cât se poate de real. Iar povestea cetății lui, dărâmată de moți, este relatată de Iosif Șuluțiu în numărul 5 din revista „Transilvania” din anul 1877.
Și câte povestiri minunate scoate autorul din ungherele uitate ale istoriei! Cine își mai aduce aminte astăzi de armeano-unguroaica Suzana Kabos, care l-a pârât pe Acsente Sever împăratului cum că acesta i-a omorât bărbatul și fiul în podul casei lor de la Aiud, în ziua de 9 ianuarie 1849, apoi le-a tăiat capul și membrele cu sabia și le-a aruncat pe ferestruica podului în curte? Noroc cu un procuror croat de la curtea judiciară, care a trimis o comisie de investigare la fața locului. Acolo, s-a constat că pe gaura de aerisire a podului nu încăpea nici pumnul unui copil. Iar lupta moţoaicei cu cei doi honvezi, uciderea lui Ghiuri, rostogolirea bolovanului uriaș peste gardele maghiare în retragere, explozia care a distrus cetatea Devei la 14 august 1849 sau plimbarea guvernatorului Wohlgemuth prin gunoaiele orașului Sibiu de către Ioan Maiorescu sunt tot atâtea episoade reale, culese din documentele vremii, total necunoscute cititorului de azi.
Deosebit de originală este folosirea, în dialoguri, a dialectului ardelenesc din acea perioadă, deosebit de plastic si de expresiv, caracteristică pe care limba moderna a pierdut-o.
Textul este îmbogățit cu 45 de fotografii realizate în marea lor majoritate de autor, care a umblat pe urmele personajelor sale ca să se impregneze cu atmosfera locurilor pe unde i-au colindat eroii.
De la animă spre ceriu este o carte despre istoria României, scrisă cu mult respect pentru adevărul istoric și care propune o viziune îndrăzneață asuprea evenimentelor, legându-le intre ele prin fire nevăzute, dar logice, probabile și posibile.
