Pentru o istoriografie canonică, problema genurilor minore era relativ ușor de rezolvat, deoarece aproape că nu se punea. Împachetate în denumiri nu atât respingătoare, cât de izolare eugenică, scrierile de aventură exotică, istorică, polițistă, fantastică, științifico-fantastică etc. puteau fi etichetate fără remușcări drept produse marginale, aparținând periferiei creației artistice, paraliteratură sau chiar, prin introducerea unui criteriu de valorizare calitativă, literatură de larg și ieftin consum. Ceea ce unele chiar erau, dar nu toate, dovadă că din când în când romane istorice de-ale lui Sadoveanu, sau „viitoriste”, cum numea Călinescu romanul Orașele scufundate de Felix Aderca, reușeau să scape de sub prejudecata teoretică și să se impună atenției critice laolaltă cu producțiile provenite din corpul central al literaturii. Dar acestea, plus alte câteva, formează excepțiile, nu regula, fiindcă regula cerea ca tot ce ține de marginalitatea teoretizată să fie dat deoparte, ori, în cel mai bun caz, împachetat în câteva pagini de capitol grăbit și eclectic, gen „Proza științifico-fantastică, polițistă, de aventuri”, uneori adăugându-i-se și cărțile pentru copii.
Fără îndoială, un asemenea tratament în bloc putea lăsa impresia că viziunea istorico-literară asupra literaturii noastre ar fi completă, că stăpânește întreaga suprafață a creației, chiar dacă – măcar în domeniile pomenite – abordarea vădea superficialitate și inadecvare la metoda generală. Odată cu postmodernismul (mă rog, postmodernitatea, ca să nu ne scufundăm în curente pe care mulți nu le agreează), lucrurile par să se fi schimbat; în creația literară, ca și în istoriografia începutului de secol XXI, iar dacă nu peste tot în lume, în mod precis în lumea occidentală, spre care și românul de azi stă cu ochii ațintiți.
Or, ce se poate vedea în creația postmodernă? Faptul că scriitorii nu mai respectă cu strictețe delimitarea dintre literatura tradițională, cea decupată de manualul teoretic, și experiențele literare venite dinspre periferia domeniului; că în bibliografia unor autori americani și vest-europeni importanți, acceptați între vârfurile literaturii contemporane, încep să apară motive ce păreau rezervate exclusiv culturii populare, și pe care aceștia le înnobilează cu talentul lor; că teme din „mica” literatură, dizgrațiate până mai-ieri, trec fără probleme în literatura „mare”, devenind astfel nu mai puțin agreabile decât celelalte teme din repertoriul convențional; că, în concluzie, fața tradiției se schimbă prin contribuția creatorilor înșiși, care nu mai admit îngrădiri canonice, excesiv-restrictive, operând, în consecință, mult mai liber în relația dintre scrisul „înalt” și genurile de tip „cenușăreasă”.
Ceea ce spun acum despre producția literară se poate observa – de către cine are ochi să vadă – și în comentariul critic al postmodernității, la rândul său inovator și dispus la o curajoasă restructurare a metodelor sale mai vechi. Lucrul îmi pare întrutotul firesc, deoarece nici istoriografia nu trebuie să rămână în urma fenomenului propriu-zis al creației literare, dacă vrea să-l descrie corect și să fie în ton cu evoluțiile culturale contemporane. Cercetătorul spaniol Mariano Martín Rodríguez nu e singurul care pledează cauza istoriografiei postmoderne în contextul unei literaturi a postmodernismului actual. Dar – fiind un bun cunoscător al literaturii române și al realizărilor sale actuale – a sesizat, cu privirea celui dinafară, diferențele de abordare atât metodologice, cât și practice, dintre istoriografia românească, tributară „învechitei” mentalități moderne, și cea de succes astăzi în spațiul euroatlantic. Studiul său intitulat Cine dictează canonul? Spirit conservator și inovație în istoriografia literară românească din primul deceniu al secolului al XXI-lea discută pe larg chestiunea, cu accent pe relația criticii „oficiale” cu unul dintre genurile marginalizate, literatura științifico-fantastică; un „caz” particular, firește, însă considerat elocvent pentru ansamblul problemei.
Îmi amintesc că, în anul 2012, Mariano Martín și-a susținut lucrarea în trei orașe importante din România: București (la Uniunea Scriitorilor), Timișoara și Cluj-Napoca. Dintre acestea, audiența cea mai redusă, calculabilă pe degetele unei singure mâini, s-a înregistrat în capitală, ceea ce îmi arată cât de interesați pot fi tocmai iluștrii reprezentanți ai criticii și istoriografiei românești de o judecată care le pune în discuție rutina canonului, dar și deschide orizontul spre teoretizările în vogă ale acestui început de mileniu. Mai multă curiozitate pare să se fi manifestat în mediul academic din Cluj, și mai ales la Timișoara, unde conferința respectivă a electrizat îndeosebi fanii anticipației literare, veniți în număr mare s-o asculte la una dintre manifestările lor anuale.
Din punctul de vedere al canonului „clasic”, science fiction-ul rămâne mai curând o curiozitate generică decât o literatură veritabilă. Când nu e tratat superior și distant drept o creație eminamente veleitară, i se rezervă condiția unei literaturi excentrice, în sensul de bază dat în dicționare acestui cuvânt. A fi excentric înseamnă, mai întâi, a fi neobișnuit, ciudat, bizar, extravagant, poziționare cu efecte benigne și tolerate uneori, dacă nu ironizate și respinse cu dezgust, atunci când restricțiile canonice își impun convențiile în mod categoric. Să vedem, așadar: este science-fiction-ul o literatură excentrică, în sensul pomenit mai înainte? Neobișnuit până la a intriga spiritele conformiste cu subiectele sale aparent desprinse de realitate, ciudat pentru cine gustă doar poveștile rescrise pe clișee sigure și comode, bizar până la a stârni, ca reacție venită dinspre o critică exigentă, tendința de a arunca genul dincolo de perimetrul explorat sistematic de aceasta, în paraliterar și în ambiții amatoriale? Sau este, mai degrabă, o literatură ex-centrică, în sensul de creație oarecum insolită, care și-a impus în chip deliberat o poziție specială față de literatura tradițională, un factor de dezechilibru orgolios și totodată necesar pentru viitoarele reechilibrări ale literaturii în contextul evoluției sale dincolo de modernitatea deja cucerită și insistent atacată astăzi din toate părțile?
A fi ex-centric nu e totuna cu a fi bizar, și nicidecum cu a fi în mod programatic acultural, inamic al esteticii, refugiat într-un ghetou unde literatura autentică n-are ce să caute. A fi ex-centric înseamnă ceea ce ne sugerează în limbajul ei sec și precis geometria: însușirea unui punct de a nu fi în centrul unei figuri. Cred că așa trebuie privită și anticipația, nu ca un produs antiliterar și chiar incompatibil cu literatura, ci pur și simplu ca un mod de a face literatură într-un chip diferit de ceea ce acceptă canonul tradițional al creației. Dar, cum am lăsat deja să se înțeleagă prin cele spuse până acum, canoanele s-au tot schimbat pe parcursul lungii vieți a literaturii. Se schimbă și acum. Cu sau fără audiență în acest moment, la noi, ideea unei necesare evoluții în critica momentului își va consolida în mod precis șansele, impusă de noile tendințe din istoriografia literară universală. Critica va trebui să descopere că și genurile marginale, considerate minore sau chiar paraliterare, pot fi tratate cu același instrumentar analitic ca și cărțile de literatură generală. În virtutea acelorași criterii ea poate separa scrierile slabe de cele calitativ valoroase, și tot astfel le poate discuta pe acestea din urmă. Mai aproape sau mai departe de ceea ce se consideră a fi centrul literaturii, genurile marginalizate produc nu doar ficțiune de consum, ci și lucrări excelente, la fel cum se întâmplă în zona centrală a literaturii. Iar într-o lume postmodernă, în care centrul unic dispare prin proliferarea „centrelor”, prin asimilarea canonică a zonelor marginale, anticipația, cred, își are și ea șansa ei majoră, participând, cu specificul propriu, la o integrare în restul literaturii, măcar prin operele sale cele mai bune. Iar acestea, pentru cine urmărește constant și fără prejudecăți genul, nu sunt deloc puține în anii din urmă, și deloc inferioare producțiilor de calitate din zona centrală a literaturii.
Această convingere mi-o bazez îndeosebi pe realitățile culturale din România, unde SF-ul, chiar influențat de modéle externe, mai întâi sovietice, de la o vreme încoace preponderent anglo-americane, n-a avut totuși parte de condițiile tipografice eruptive care în alte arii geografice au privilegiat cultura de larg consum, stimulând financiar un profesionism al șabloanelor, al pretențiilor de nivel minim, atât formulate, cât și impuse de public. O critică fără prejudecăți are unde căuta și în mod precis va găsi un apreciabil număr de scriitori care și-au dedicat timpul și energiile creatoare cultivării anticipației în forme superioare, încadrabile – și de fapt încadrate – în literatură. Lista lor se întinde de la „clasicii” genului (Felix Aderca și Victor Anestin, bunăoară), până la cei mai dotați reprezentanți ai SF-ului nostru actual (Gheorghe Săsărman, Mihail Grămescu, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuț Ungureanu, Michael Haulică și alții pe care nu-i numesc acum), trecând și prin contribuția temeinică a unor maeștri incontestabili ai domeniului, precum Vladimir Colin, Ion Hobana, Adrian Rogoz, Victor Kernbach, Horia Aramă etc. Critica aceasta va avea și surpriza de a descoperi contribuția lui Cornel Robu, teoretician care și-a câștigat o meritată reputație internațională prin remodelarea conceptului de sublim într-o „cheie pentru science-fiction”, cum sună și titlul principalei sale contribuții teoretice la cunoașterea genului; deocamdată, una dintre nu prea multele contribuții românești acceptate de istoriografia valabilă în acest moment și în spațiul euroatlantic.
Mircea Opriță, Enciclopedia Anticipației Românești
