Insula Doctorului Moreau

Insula Doctorului Moreau este un clasic al genului science-fiction și rămâne una dintre cele mai cunoscute cărți ale lui Wells. Romanul este prima reprezentare a motivului SF „uplift”, în care o rasă mai avansată intervine în evoluția unei specii pentru a o aduce la un nivel mai înalt de inteligență.
Povestea a fost scrisă într-un moment în care vivisecția era dezbătută cu aprindere și denunțată din ce în ce mai mult, iar teoria evoluționistă a lui Darwin câștiga tot mai multă popularitate.

Astăzi, povestea are o importanță și mai mare, având în vedere dezbaterile contemporane despre clonare și experimentele genetice. Ca și în cazul celorlalte romane ale lui Wells, Mașina timpului și Războiul lumilor, autorul confruntă cititorii cu o extrapolare grosolană a teoriei evoluționiste. Meseria de doctor este, de asemenea, generatorul unei serii de neliniști fundamentale cu privire la rolul științei și al responsabilității umane. În Insula doctorului Moreau, omul de știință nebun, un personaj arhetipal, care creează lucruri extreme fără niciun scrupul și fără asumarea consecințelor muncii sale, este la fel de ciudat ca și fiarele pe care le produce și manipulează. Romanul șochează astăzi la fel de mult ca și la prima publicare, povestea păstrându-și forța de a trezi temerile clasice față de metodele științifice „necunoscute” și consecințele lor.

Insula Doctorului Moreau

O parabolă a teoriei darwiniste și o satiră socială tăioasă, clasicul roman science-fiction al lui H.G. Wells, Insula Doctorului Moreau, este o explorare fascinantă a tot ceea ce înseamnă a fi uman.
Plutind în derivă, Edward Prendick, singurul supraviețuitor al naufragiului navei Lady Vain, este salvat de un vas care poartă o încărcătură extrem de neobișnuită – o menajerie de animale sălbatice.
Readus la viață de către un bărbat, pe numele său Montgomery, care îi administrează niște medicamente ciudate, cu gust de sânge, Prendick ajunge pe o insulă necartografiată din Pacific, împreună cu salvatorul său și cu animalele. Aici îl întâlnește pe stăpânul lui Montgomery, sinistrul dr. Moreau, un om de știință strălucit, ale cărui experimente notorii în vivisecție l-au determinat să abandoneze lumea civilizată.
Curând, devine clar că acesta nu a renunțat niciodată la experimente – rezultatele fiind cu adevărat oribile.

„Se consideră îndeobște că traducerea unei scrieri din patrimoniul universal al literaturii, odată făcută, trebuie repetată după cincizeci de ani (interval oarecum convențional), fiindcă în atâtea decenii se mai schimbă limba uzuală, scuturându-se de expresii vetuste, acceptând neologisme și expresii curente, fixându-se mai temeinic în oralitate și într-o modernitate care, prin contrast, face uneori formulările mai vechi să devină supărătoare și chiar ridicole. A reveni cu traduceri noi din texte clasice constituie nu atât o chestiune de orgoliu, cât una de igienă stilistică obligatorie.
Traducerile despre care e vorba aici ies simultan dintr-o înclinație subiectivă și preferențială, precum și dintr-o mai obiectivă atitudine față de destinul unei opere valoroase.[…]

H.G. Wells n-a avut parte, la noi, de traducători superficiali și neinspirați, însă timpul nu exclude de la coroziune nici rezultatul ostenelilor acestora. Fie că e vorba de C. Vonghizas și Mihu Dragomir, sau de C. Vonghizas și Victor Kernbach, renumitele cupluri pro-wellsiene din anii 1960, când s-a lansat importanta ediție de Opere alese de la Editura Tineretului, fie că-l avem în vedere pe B. Bereanu, un mai vechi traducător din povestirile utopistului modern englez, inexactități de lectură a originalului am putut vedea și în cazul traducerilor semnate de ei. Pe cât mi-a fost cu putință, m-am străduit să remediez asemenea situații, rămânând cu statornicie în vecinătatea intimă și reconfortantă a textului englezesc. Trebuie să mărturisesc că, de pe pozițiile unui scriitor care își respectă opera proprie, am avut în vedere reglajele cerute de un „acord fin” și pentru opera tradusă.”

Mircea Opriță